Notice

This multimedia story format uses video and audio footage. Please make sure your speakers are turned on.

Use the mouse wheel or the arrow keys on your keyboard to navigate between pages.

Swipe to navigate between pages.

Let's go

Cei care nu renunta

Logo http://media.dela0.ro/cei-care-nu-renun-a?q=cei-care-nu-renunta

Oana Dan (text) și Silviu Panaite (foto & concept multimedia)

Goto first page

La început au fost mii. Însă, timpul a trecut și a închis unele răni, adâncind altele, iar numărul lor a scăzut la sute, și-apoi la zeci. Se face în curând anul de la incendiul din clubul bucureștean Colectiv, în urma căruia 64 de oameni și-au pierdut viața, și-au mai rămas puțini aceia care țin subiectul pe agenda publică.

Dela0.ro vă prezintă șapte dintre oamenii care încă nu renunță la cauza Colectiv. Aceștia sunt cei care în primele săptămâni de după 30 octombrie 2015 și-au pus viața pe hold și s-au dedicat ajutării răniților. Au trimis medicamente în țară, le-au distribuit pe ascuns familiilor victimelor, au convins autoritățile să accepte transportul unora dintre arși în străinătate, au strâns bani, au organizat voluntariatul în jurul cauzei, au oferit ajutor emoțional etc. Pe scurt, au suplinit lipsa de reacție a autorităților.

Sunt oameni care nu mai pot accepta status quo-ul din sistemul medical, pentru care nu există nu se poate și care luptă în numele nostru, atunci când noi suntem prea lași sau ocupați să o facem. Ei sunt cei care nu renunță.

Goto first page

Goto first page

Reface traseul nopții de 30 octombrie 2015, când a izbucnit incendiul din Colectiv, în timp ce soarbe dintr-un espresso scurt la o terasă din centrul Bucureștiului, într-o zi toridă de iulie. În noaptea aceea era la muncă, în clubul Expirat, când l-a sunat un prieten care fusese rănit în încendiu și i-a cerut ajutorul să ajungă la spital. Abia trecuseră câteva minute peste 22.30. La 22.32, potrivit referatului procurorilor care au refăcut filmul serii, s-au aprins artificiile fatidice și o scânteie a atins unul dintre stâlpii de susținere, îmbrăcat într-un burete care s-a aprins instant. În nici 60 de secunde a luat foc întregul tavan și oamenii au început să se înghesuie spre ieșire. În următorul minut, adică la 22.33, deja era busculadă la ieșire, focul se stinsese, dar din tavan picurau bucăți încinse și fumul dens și toxic cuprindea clubul.

Irode își amintește că drumul de aproape un kilometru de la Expirat la Colectiv i s-a părut o eternitate, parcă nu mai ajungea, iar pe măsură ce se apropia de locul incendiului începea să conștientizeze proporțiile dezastrului: auzea ambulanțe sunând isteric, vedea oameni pe jos, simțea fumul greu, mirosul de carne arsă. Cu greu și-a putut identifica prietenul pe care l-a urcat în mașină și l-a dus la Spitalul de Urgență Floreasca. Era ars pe mâini și, cât i s-a acordat primul ajutor, Andrei a aflat că la Floreasca erau deja aduse câteva cazuri grave, veniseră familiile lor, apăreau mulți oameni care își căutau rudele și prietenii, se simțea disperarea în fiecare întrebare. Cu căștile pe urechi, în care răsuna pe repeat melodia „Cântă-mi povestea” a celor de la Coma, Andrei încerca să ajute, să afle detalii despre răniți și despre cei dați dispăruți.

În minutele acelea a apărut la televizor într-un cadru luat de la spital și lumea care îl cunoștea de la concerte a început să îl sune. Fiecare căuta pe cineva, disperarea creștea, erau nume de negăsit. Din telefoane în telefoane a ajuns să vorbească și cu Cătălin Davidescu de la Dark side – o agenție de producție de spectacole și impresariat – cu care colaborase în proiectele pentru Hospice Casa Speranței și care a pus la dispoziție sediul lor, un loc unde s-au strâns diverși voluntari ce aveau să formeze mișcarea „Împreună rezistăm”.

Tot atunci s-a cristalizat și ideea de a organiza un concert caritabil, care a avut loc pe 14 noiembrie, la Arenele Romane. Au cântat Paraziţii, Şuie Paparude, ROA, Coma, E.M.I.L., Breathelast, The Kryptonite Sparks, Aeon Blank, H8 şi Abigail. Când H8 a cântat o melodie al cărei refren spune „la pușcărie, toată lumea!” s-a dezlănțuit durerea din oameni, spune Irode, care își aduce aminte cu lacrimi în ochi de momentele acelui concert.

Goto first page

Close
Goto first page

Incendiul de la Colectiv, crede el, a fost punctul în care o parte a societății s-a schimbat: s-au strâns bani, s-au organizat concerte similare în toată țara, solidaritatea a fost de nedescris, foarte multă lume a vrut să ajute victimele. După acest vârf de voluntariat, încet-încet numărul celor implicați în mișcarea „Împreună rezistăm” a început să scadă. A fost un mecanism natural, lumea pur și simplu s-a întors la viața lăsată în standby, explică Irode. Singurii care nu pot face asta sunt supraviețuitorii care au încă nevoie de îngrijire, tratamente, kinetoterapie, recuperare etc.

La final de ianuarie 2016 donațiile s-au oprit. Andrei Irode știa, însă, ce proces de lungă durată e recuperarea. Ceva trebuia făcut. A apelat la oamenii care îi servesc drept modele: Cătălin Chelemen de la Coma, Sorin de la E.M.I.L., Vlad de la Pistol cu Capse. Au hotărât să continue seria concertelor caritabile, alături de Cosmin Lupu de la Days of Confusion. Au obținut sprijinul clubului Fire, iar prima ediție din această serie de concerte, denumite „Acoustic All Stars”, a fost dedicată lui Bobo de la Up to Eleven. Au stabilit că vor face una pe lună și că o vor dedica unei victime a incendiului. Următorul concert a fost pentru jurnalista Alexandra Furnea, căreia i-au îndeplinit un vis: a urcat pe scenă și a cântat alături de trupa Luna Amară. „Cu toate rănile ei, atitudinea era una de învingătoare, pe scenă am văzut-o zâmbind, îi străluceau ochii”, își amintește Andrei Irode.

Goto first page

Close
Goto first page

El însuși un consumator al muzicii underground, Irode povestește cum a prins gustul acestei lumi, prin intermediul MTV România din anii ’90 și urmărind trupele românești promovate la Atomic TV tot în acea perioadă. De prin 2005 a început să lucreze în zona de pază și să meargă la concerte și evenimente, iar din 2009 a pornit propria firmă de securitate, decis să aplice o cu totul altă filozofie de lucru. După el, e foarte important să vezi omul de la securitate nu ca pe cineva care se află de partea cealaltă a baricadei, ci ca pe cineva care este acolo să te ajute. Mentalitatea asta a întâlnit-o în toate trainingurile și călătoriile în străinătate, unde a fost uimit de importanța acordată siguranței în cluburi și la concerte. Acum își dorește cu încăpățânare ca oamenii să participe la cât mai multe cursuri de prim ajutor și ca mentalitatea în branșa lui să se schimbe, iar angajații de la securitate să fie umani, direcți și onești.

La 40 de ani se bucură de libertatea de a fi el însuși, de weekendurile petrecute vara în Vama Veche, de autenticitatea oamenilor din zona lui de activitate și își ia angajamentul ferm să nu renunțe la lupta de a schimba ceva și, mai ales, la cauza Colectiv.

Goto first page

Goto first page

1 iunie 2016, Ziua Copilului, ora prânzului, Parcul Cișmigiu din București. La intrarea dinspre Bulevardul Elisabeta își fac apariția oameni cărând pachete cu haine, jucării, unele atât de mari că li se îndoaie genunchi la fiecare pas. Intră pe aleea principală și le depun lângă alte cutii, plase cu haine, saci cu jucării, pungi cu mâncare. Nu e încă ora 13.00, deci n-a început „Copacul cu haine”, evenimentul dedicat colectării de donații pentru copiii orfani din Valea Plopului și Valea Screzii. Totuși, s-au strâns deja câteva sute de kilograme de donații.

Goto first page

Cu vreo 10-15 minute înainte de ora 13.00 își face apariția o tipă tunsă scurt, cu freză punk de culoarea nisipului și ochelari cu rame negre pătrățoase, purtând un tricou negru și blugi bleu. E Cristina Hurdubaia, organizatoarea „Copacului cu haine”, aflat la a treia ediție.Se miră de numărul mare de pachete, trebuie să se mobilizeze, îi sună pe cei care au promis că îi dau o mână de ajutor cu transportul, s-au strâns deja cutii cât să încapă într-o dubă. Nici nu bănuiește că în următoarele cinci ore se vor aduna câteva tone de haine, alimente și jucării și că va fi nevoie de 14 drumuri cu duba pentru a încărca donațiile, care vor ajunge, nu într-unul, ci în opt sate. 

Hurdubaia sau Hurdis cum îi spun prietenii a împlinit 40 de ani la final de august și spune că n-a trăit vârstă mai frumoasă. A fost jurnalist de investigații, apoi a trecut către PR – mai ales pentru trupe de muzică din zona de underground – s-a apucat în paralel de activități caritabile și de Facultatea de Etnologie, pe care o termină în 2017. Dac-o întrebi cine e, se declară o „țărancă urbană”, o avidă colecționară de tradiții din lumea satului, despre care spune că încă adăpostește oameni puri și buni.

E prezentă la toate protestele, pentru că crede în rolul civic al fiecăruia dintre noi, o remarci la orice târg de la Muzeul Țăranului unde adună informații de la meșteri și o vezi la multe concerte underground, așa cum a fost și cel al trupei „Goodbye to Gravity” din clubul Colectiv din 30 octombrie 2015. Pare că-și trage energie din toate aceste interacțiuni și că e mereu activă. În ciuda dinamismului ei, în acea seară de vineri, pe 30 octombrie, s-a băgat devreme la somn, avusese o săptămână grea și o zi foarte încărcată. S-a trezit a doua zi devreme, într-o lume transformată de incendiul din Colectiv. Instinctul de jurnalist a făcut-o să caute informații din cât mai multe surse, iar cel de activist să dea o mână de ajutor. A aflat rapid că mai mulți oameni din industria muzicii se gândesc la variante prin care să strângă donații, una dintre idei fiind organizarea unui concert caritabil în noiembrie. A știut că ea trebuie să facă PR pentru acel concert.

Așa a ajuns la sediul Dark side unde, pe 31 octombrie, s-au adunat prieteni de-ai victimelor, cunoscuți de-ai artiștilor și oameni care dornici să se implice. Au apărut primele cereri de donații și atunci cei de la Fundația Estuar, prezenți și ei la sediul Dark side, au pus la dispoziție conturile lor. Pe 1 noiembrie s-a ivit, însă, o problemă: s-au strâns mulți bani și nimeni nu știa cum să îi direcționeze către familiile victimelor, mai ales nu exista o listă oficială cu numele acestora.

Așa că toate privirile s-au întors spre Hurdubaia, pe principiul ai fost jurnalist, descurcă-te! și așa s-a apucat ea să încropească o bază de date. Mai întâi a recurs la contactele tuturor cunoscuților, vreun sfert dintre victime a găsit așa. Apoi a creat pagina de Facebook „Împreună rezistăm” (numită astfel după o melodie a trupei E.M.I.L.), care a strâns rapid o comunitate solidă de peste 20.000 de oameni. Pe pagină a făcut un apel cerând contacte și așa a mai adunat un sfert din baza de date.

Trecuse deja o săptămână de la incendiu când a sunat-o tatăl unui băiat care pierise în club și a întrebat-o dacă l-ar putea ajuta să obțină bani de înmormântare. „Atunci m-am blocat și n-am putut scoate nicio vorbă”, își amintește Hurdubaia. Nu era pregătită pentru momentul ăsta, nu se aștepta la un astfel de apel. De la acel tată numărul ei a ajuns la mulți alți părinți și telefonul i-a sunat neîncetat trei zile, la finalul cărora baza de date era completă.

„Am dat-o la toate fundațiile, toate ONG-urile, inclusiv la Guvern, aveam nume, prenume, numere de telefon. Oricum Guvernul n-a făcut nimic cu ea, nu i-a interesat”, spune cu amărăciune Hurdubaia. De fapt, asta o doare cel mai tare acum: după aproape un an de la incendiu autoritățile n-au învățat nicio lecție. Într-o țară normală la cap s-ar fi schimbat legislația, s-ar ține cursuri de prim ajutor – Hurdubaia chiar a strâns semnături pentru o lege în acest sens și un deputat a preluat proiectul, dar deocamdată inițiativa e blocată în Parlament – ar exista un comandament de urgență al Guvernului care ar monitoriza serios starea fiecărui rănit și ar interveni, iar autoritățile ar acorda sprijin pe toate palierele, nu numai medical, ci și emoțional, psihologic, de reintegrare profesională.

Momentul Colectiv, spune ea, e punctul de cotitură care va aduce o schimbare esențială în mentalul românesc, chiar dacă într-un ritm lent. Oamenii vor învăța să nu mai accepte orice, să își ceară drepturile, să nu mai meargă cu turma și să fie conștienți de ceea ce li se cuvine în societate. Pe ea, noaptea acea de 30 octombrie a scos-o din transa în care intrase în urma unei probleme personale, și i-a reaprins latura de activistă, a fost un fel de semn de sus, „treci, fată, că tu ai treabă!”.

Ca lecție pe care ceilalți trebuie să o învețe, Hurdubaia organizează pe data de 30 a fiecărei luni o comemorare la sediul Colectiv, cu ajutorul comunității de pe Facebook. Aceeași comunitate răspunde instant solicitărilor de ajutor pe care ea le postează pe pagină, așa cum a fost și acțiunea de strângere de haine și alimente de la 1 iunie.





















Goto first page

Goto first page

Close
Goto first page

Pe 5 septembrie, Vlad Voiculescu, ministrul Sănătății, și el foarte activ în voluntariatul coagulat în jurul cauzei Colectiv, a anunțat, în premieră, o măsură sistemică ce prevede înființarea unui program destinat acoperirii costurilor ridicate ale tratării urgențelor majore, cum a fost și incendiul din clubul Colectiv. Cu alte cuvinte vor fi decontate serviciile de recuperare medicală și kinetoterapie, dar și cele de psihoterapie, pe perioada internării și timp de un an după externare.

Goto first page

La prima vedere, Oana Gheorghiu și Carmen Uscatu, fondatoarele Asociației Dăruiește Viață, nu trădează nimic din profilul de luptătoare pe care îl descoperi pe măsură ce stai de vorbă cu ele. Din contră, sunt două femei slabe, una brunetă, una șaten deschis, aparent fragile și vulnerabile. Aparența asta, însă, e punctul lor forte, pentru că, dacă nu le dai credit de la bun început, nici nu știi ce taifun se dezlănțuie când cele două își găsesc un scop. Ca să vă faceți o idee, au strâns 4 milioane de euro pentru dotarea spitalelor din România și au schimbat un ordin de ministru pentru ca pacienții să aibă acces la tratamente în străinătate.

Goto first page

Cam așa s-a întâmplat și cu tragedia de la Colectiv. S-au mobilizat amândouă a doua zi după incendiu. Au fost primele și singurele care au insistat pe transferarea răniților în afara țării, pentru că știau că spitalele românești nu au dotările necesare îngrijirii lor. Au fost atât de insistente și fervente, încât Raed Arafat, la vremea acea secretar de stat în Ministerul Sănătății, unul dintre resposanbilii – potrivit unui raport ulterior al Guvernului – pentru nedeclanșarea mecanismului european de protecție civilă și pentru netransportarea la timp a răniților în străinătate, le-a numit, într-o conferință de presă, „isterice”.

Într-o zi de mai, cu vreme indecisă, așa cum e mai mereu finalul de primăvară, Oana Gheorghiu și Carmen Uscatu povestesc cum au ajuns să facă din tragedia de la Colectiv o cauză personală. În 2012 au avut un proiect în cadrul căruia ar fi trebuit să facă mai multe camere sterile la Spitalul de Arși din București și atunci au aflat ce înseamnă un pacient un arsuri, ce presupune tratamentul lui, ce dotări implică. Proiectul a picat, însă ele au descoperit în acel context ce tehnologie complicată presupune o cameră sterilă. În plus, au mai înțeles că în România niciun spital nu avea camere sterile la zi pentru marii arși. 

Așa că atunci când au aflat de incendiul din Colectiv au știut din start că răniții nu au nicio șansă în România, și-au început două tipuri de demersuri: pe de o parte să ofere spitalelor – cu ajutorul sponsorilor asociației – aparate de ventilație mecanică ca să îi țină în viață pe arși și saltele anti escară, iar pe de altă parte să facă presiuni pentru trimiterea lor în străinătate, pentru că, după ce ar fi fost salvați, răniții trebuiau izolați în camere sterile.

Spre surprinderea lor, însă, de la managerii de spitale cu care au luat legătura și pe care îi cunoșteau din proiecte anterioare, au venit răspunsuri de tipul, „da, ar fi bune soluțiile voastre, dar am primit de toate de la minister”. Vă amintiți de ministrul Nicolae Bănicioiu și de autosuficiența cu care repeta că totul e sub control, că spitalele sunt dotate, că fac față tragediei? „Eram ghinionistele care știau lucruri pe care restul lumii nu le știa și aveam o stare cumplită, neputința de a-i face pe ceilalți să înțeleagă”, își amintește Oana Gheorghiu. Pe măsură ce insistau ca răniții să fie transportați în străinătate, se adâncea sentimentul că urlă și nimeni nu le aude. Nici măcar părinții victimelor nu le credeau, li se spusese în spitale că, dacă vor fi transportați în străinătate, copiii lor arși vor muri pe drum. „Nici măcar nu le-au oferit șansa să lupte pentru copiii lor”, spune cu furie Oana.

Carmen își aduce aminte câte mesaje au primit de la românii din străinătate, inclusiv medici, care voiau să ajute. Însă, orice ar fi încercat, cele două se loveau de blocajul instituit în spitale de manageri, la ordinul ministrului Sănătății de atunci. Așa că au ajuns să introducă în spitale aproape în samizdat creme pentru arși primite din afara țării, costume compresive cumpărate cu ajutorul sponsorilor, medicamente și dotări, în valoare de peste 400.000 de euro. Știau ce reduse sunt stocurile, în special în zilele de weekend, când Unifarm-ul, distribuitorul național de medicamente, nu lucra. Se simțeau ca pe vremea când ascultau în surdină postul de radio Europa Liberă, pe față angajații din spitale susțineau că au de toate, iar în șoaptă le cereau ajutorul pentru că aveau deficite mari în aprovizionarea cu cele necesare.

În plus, ele știau și de infecțiile intraspitalicești, cauza multora dintre decese. „A fost o manipulare fantastică. Ne-am luptat cu morile de vânt”, comentează Oana Gheorghiu. Iar Carmen Uscatu completează: „A fost cumplit, n-am avut o senzaţie mai nasoală de când facem noi proiecte.”

Frustrarea cea mai mare a lor acum este că autoritățile nu au luat nicio măsură după incendiul din Colectiv. S-a vorbit de înființarea unor centre de mari arși, a rămas doar o vorbă. Anual, însă, numai la spitalul Grigore Alexandrescu ajung peste 400 de copii arși, pentru care ar fi nevoie de un centru specializat în București, unde să aibă acces la tratamente corespunzătoare, costume compresive bune, creme, kinetoterapie, operații de reconstrucție etc. 

Oana Gheorghiu și Carmen Uscatu se cunosc atât de bine – au fost vecine de bloc, iar copiii lor sunt de-o seamă și merg la aceeași școală – încât își completează frazele una alteia, ca într-o relație de lungă durată. Au început să lucreze împreună în 2009, când l-au ajutat pe un băiat care suferea de leucemie să plece la tratament în străinătate. Din 2012 se ocupă exclusiv de proiectele asociației. Dar, pentru că sunt prin definiție două revoltate, încearcă să rezolve orice nedreptate, oricât de hazardat ar părea demersul lor. Odată, nemulțumite de condițiile de organizare a unui concert AC/DC unde erau amândouă cu soții, au început să se certe cu organizatorii ca să aibă acces în zona pentru care își luaseră bilete. Când au reușit să ajungă acolo, povestesc amuzate, le-au reproșat soților că au tăcut în loc să le ia partea, iar reacția partenerilor a fost „ce era să facem dacă am plecat cu dobermanii de acasă”






Goto first page

Goto first page

Loredana Ivanov, o ardeleancă de 38 de ani care locuiește în Londra, are o poveste demnă de un documentar. A venit ilegal în Marea Britanie acum 11 ani, a lucrat la negru, era cât pe ce să fie prinsă de autorități. Apoi a revenit în 2007 și a pus pe picioare o afacere de curățenie, în cadrul căreia are acum 22 de colaboratori. E unul dintre cei mai activi membri ai diasporei londoneze, mereu gata să dea o mână de ajutor unde e nevoie.

Goto first page

Tot weekendul acela de toamnă (31 octombrie – 1 noiembrie) a stat în casă urmărind știrile din România. Duminică dimineața a decis să facă ceva, măcar un eveniment de comemorare, și a început prin a vorbi cu liderii comunității de români din Londra. Au stabilit data: 7 noiembrie, Sâmbăta Morților în calendarul ortodox. La comemorare au venit aproape 1.000 de oameni care, în ciuda ploii reci și dese, au aprins lumânări pentru cele 32 de victime din acel moment. A doua zi a început să se documenteze care sunt nevoile în țară, a făcut o listă cu tot ce trebuie și s-a apucat pe de o parte, să adune creme, medicamente etc., iar pe de altă parte, să îi direcționeze pe toți cei din diaspora care voiau să doneze bani către fundația Estuar.

Între timp s-a conturat un zvon că ar urma să fie transferați câțiva răniți în Marea Britanie și-atunci Loredana Ivanov a știut ce are de făcut mai departe: să se asigure că însoțitorii răniților au unde să stea. Știa că pacienții vor fi bine îngrijiți, cunoștea în detaliu sistemul medical britanic, extrem de minuțios pus la punct. Își făcea griji doar pentru aparținători, așa că a dat mesaje în comunitățile de români din principalele orașe, întrebând cine cu ce poate ajuta familiile răniților. A primit peste 200 de oferte, de la cazare, la telefoane mobile, ajutor cu traducerea, mâncare etc. și a întocmit repede o bază de date cu ele, să fie pregătită.

Pe 11 noiembrie 2015 a fost la o întâlnire la Consulatul României din Londra pe tema asta, iar două zile mai târziu primea un apel de la Maria, care se afla la Manchester unde era internat fratele ei, Cristi, rănit în incendiu. Loredana Ivanov i-a trimis un telefon și o tabletă, a găsit pe cineva în Manchester care îi gătea zilnic și început să o sune des să afle cum se mai simte fratele ei, cum se simte ea, ce nevoi are. S-a apropiat imediat de ea și i-a fost alături în decembrie când Cristi a decedat din cauza infecțiilor intraspitalicești cu care venise din România.
Era 21 decembrie când a aflat vestea morții lui, în ajun de Crăciun. Urmau să se închidă multe servicii pe perioada sărbătorilor. Pe măsură ce își amintește acele zile, lacrimile îi curg și, din când în când, se oprește să își sufle nasul. „Iar bocesc, să mă ierți, te rog. De câte ori mă gândesc la acele zile îmi vine să plâng”. Își drege vocea și reia povestea în grai ardelenesc. Pe 22 decembrie a ajuns la Manchester unde a reușit să urgenteze procedurile de repatriere. A luat-o pe Maria la Londra, de Crăciun.

Pe 8 ianuarie s-a îmbarcat într-un avion spre România cu două geamantane de aproape 60 de kilograme pline cu creme și medicamente. Aflase, între timp, de la Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu de nevoile stringente ale răniților și de lipsa cremelor pentru ei. În acest context l-a cunoscut pe Adi, unul dintre răniți – sora lui murise în spital din cauza bacteriilor – care încerca să ajungă la tratament în străinătate, dar avea probleme cu obținerea aprobărilor pentru transfer.

Așa că l-a luat cu ea, i-a oferit cazare la ea acasă și l-a ajutat să facă kinetoterapie și recuperare. Adi nu își putea mișca degetele deloc, nu putea nici măcar să mănânce singur, își aduce aminte Loredana, care seară de seară, timp de trei luni, a făcut cu el exerciții de mobilitate. „Am simțit o mare satisfacție când a reușit să își lege singur șireturile. Acum glumesc cu el – plânge în timp ce povestește asta – că mânuțele alea două nu sunt doar ale lui, sunt și ale noastre (ale Loredanei și soțului ei, n.r.) la cât am muncit cu el.”






Goto first page

Goto first page

E o dimineață de vineri, la început de iunie, când răcoarea matinală persistă ca o ceață printre blocurile din zona Uranus a Bucureștiului, la câteva străzi în spatele Casei Poporului, unde e și sediul Fundației Estuar, o organizație non-guvernamentală specializată în domeniul sănătății mintale. Amedeea Enache, o prezență cochetă de 37 de ani, poartă breton franțuzesc șic și pălărie. Ne povestește, în timp ce soarbe dintr-o cană cu cafea, cum a ajuns organizația să se implice în cauza Colectiv.

Goto first page

La o zi după incendiu, pe 31 octombrie, unul dintre colegii psihologi din Estuar s-a dus ca voluntar la Spitalul de Arși. Știa ce înseamnă lipsa unei celule de criză, mai fusese implicat în situații de urgență de acest tip. La spital a cunoscut oameni din industria muzicală care deja puneau la cale concertul caritabil din noiembrie și căutau variante juridice prin care să poată strânge donații. Iar Estuar părea o variantă la îndemână, chiar dacă, admite Amedeea, ei nu mai lucraseră niciodată cu donații primite de la publicul larg. Însă, în clipa în care conturile au devenit publice, într-o singură zi s-au strâns 10.000 de euro, ritm care s-a menținut aproape două săptămâni, apoi donațiile au început să mai scadă.

Fundația Estuar a rămas implicată pe zona de fundraising și, după concertul caritabil din noiembrie, a început să ofere ajutor psihologic victimelor și familiilor lor. Ca să fie cât mai eficient demersul lor, în cadrul organizației a fost creată o celulă de criză formată din 10 persoane care s-au dus din spital în spital, au identificat familiile victimelor, au vorbit cu medicii, au făcut contracte de donații, au dus cremele primite din străinătate și tot așa. În ianuarie 2016, Estuar a pornit două grupuri de suport psihologic, unul dedicat părinților și ținut de Cristian Andrei – președintele fundației din 1993 – și un altul pentru supraviețuitori, ambele cu participare gratuită până la finalul acestui an.

Săptămânal, părinții care și-au pierdut copiii în incendiu vin la terapia de grup, la care merg și Amedeea Enache și Cristina Hurdubaia. Cele două urmăresc schimbarea prin care trec participanții, de la o cruntă deznădejde, la început, la o formă de solidaritate și prietenie după câteva luni de terapie.

În 13 ani de Estuar, Amedeea a văzut multe, dar puține lucruri au afectat-o așa de puternic ca tragedia din Colectiv. Își aduce aminte de clipa în care s-a angajat, în urma unui anunț din cotidianul „România Liberă”, avea 24 de ani, era inocentă, și a fost dusă într-un tur la centrul fundației și la câteva dintre locuințele protejate unde stăteau persoane cu dizabilități mintale. Își amintește c-a rămas cu două senzații: mirosul de țigări, oamenii fumau atât de mult încât totul mirosea a țigări, și sentimentul că asta e normalitatea, care i-a fost indus încă de la bun început în respectiva vizită.

Intoleranța era mult mai ridicată acum 13 ani, spune ea. Între timp, s-au mai făcut progrese, lumea parcă e mai deschisă la minte, deși încă persistă unele probleme și mentalități deficitare, vizibile și în reacțiile extreme pe care le-au avut unii după incendiul de la Colectiv. Speranța Amedeei Enache vine însă de la tânăra generație care pare motivată să facă voluntariat, să cunoască, să înțeleagă.

De pe fereastra deschisă a biroului ei, care dă înspre curtea unei școli generale, se aud vocile copiilor pe terenul de sport, un mănunchi de strigăte împletite ce taie aerul dimineții văratice și se înalță dincolo de gardul înalt al școlii, ca o promisiune universală a schimbării.

Goto first page

Deși eticheta asta e pusă de presa de scandal pentru că a făcut terapie cu multe vedete, în cazul de față ea chiar reflectă realitatea. Pentru părinții victimelor din Colectiv, Cristian Andrei, unul dintre cei mai cunoscuți psihiatri români, este, cu siguranță, un doctor de suflete, care i-a ajutat să reînvețe să trăiască, să spere, să facă planuri și să aibă încredere în viitor.

Goto first page

E o seară încinsă de marți, spre finalul lunii iunie, când canicula a dat peste cap mercurul din toate termometrele din București. Stăm în curtea unui centru educațional unde în scurt timp va începe o nouă sesiune de terapie de grup cu părinții celor care au pierit în incendiu. Cristian Andrei, un bărbat cu gesturi sigure și privire pătrunzătoare, poartă ie în seara asta. Ia loc pe o băncuță de copii, stă un pic chircit, cu genunchii prea ridicați, și detaliază începuturile grupului de terapie. Cel mai greu a fost să îi facă pe oameni să funcționeze ca un grup în care să se asculte unii pe alții și să se sprijine, mai ales că, la primele ședințe, durerea era mare, participanții plângeau mult, erau revoltați și nu reușeau să se asculte unii pe alții, fiecare având tendința să vorbească despre sine și despre ce simte. Exact atunci miza terapeutului era enormă: să evite instalarea sindromului de stres post-traumatic, care poate dura chiar și ani de zile, și a cărui vindecare este foarte dificilă.

Media de vârstă în grup este între 30 şi 45 de ani, sunt şi oameni care şi-au pierdut fraţi, surori şi ei sunt destul de tineri. Participanții înţeleg foarte bine ce au de făcut și la terapie reușesc să râdă, deși acasă, cel mai adesea, plâng.

Pentru cineva din afară, ar fi cel puțin bizar să îi audă cum vorbesc cu nonşalanţă despre cimitir, mormântul copilului, lucruri pe care ceilalţi din comunitate le tratează cu spatele. Ăsta e și un motiv care generează neînțelegeri între ei și restul lumii, mai ales că părinții îndoliați aud prea adesea că ar trebui să nu mai poarte doliu, să uite ce s-a întâmplat, să meargă mai departe. Lucruri ușor de zis, dar greu de făcut, explică psihoterapeutul.

Pentru a ajuta la vindecarea rănilor, în cadrul întâlnirilor se discută des despre filosofia morții și despre ce ar fi putut face fiecare mai bine, în spital, în relația cu autoritățile etc. Asta este, însă, un exercițiu consumator de energie emoțională. Nu oricine ar putea face față unui grup cu o asemenea traumă și cu câteva grade de ireversibilitate: sunt adulţi pe care nu mai poţi să îi formezi, au o pierdere pe care nu mai au cum să o recupereze şi, pe măsură ce trece timpul, se îndreaptă spre disperare în mod natural. În plus, terapia este cu atât mai mult o provocare, cu cât, dacă te uiţi în istoria doliilor, cel puţin în zona noastră, doliul a dus încetul cu încetul la stingerea părintelui care şi-a pierdut copilul. Ăsta e și motivul pentru care Cristian Andrei cultivă în părinți dorința de a continua proiectele copiilor dispăruți.

Un alt risc cu care se luptă de-a lungul acestei terapii este și mecanismul de retraumatizare şi revictimizare, la care contribuie din plin și mass-media reluând imaginile foarte vizuale ale traumei din clubul Colectiv. Iar traumele foarte vizuale sunt adesea și generatoare de adicții, cu cât vezi mai multe imagini ale unui incident, cu atât ai vrea să vezi și mai multe.

Însă reușita de până acum, aceea de a crea un grup solidar, care să stârnească interesul pentru viață în fiecare membru, îl face optimist pe terapeut, mai ales că participanții nu au afișat comportamente urâte unii față de alții. Cristian Andrei urmărește cu curiozitate ce se întâmplă între ei, săptămână de săptămână, și așteaptă să vadă ce curs vor lua lucrurile. În mod normal, într-o terapie, oamenii încep să părăsească grupul încetul cu încetul pentru că se simt echilibraţi şi au lucruri mai importante de făcut. Deocamdată asta nu se întâmplă cu părinții care și-au pierdut copiii în incendiul din Colectiv.

Goto first page

Goto first page

*Documentarea acestui articol a fost realizată în cadrul Burselor ARC pentru Jurnalism despre Filantropie, proiect al Asociației pentru Relații Comunitare.

Goto first page
Scroll down to continue
Swipe to continue
Close

Overview

Scroll left
Chapter 1

2316

2316
Chapter 2

2234

2251

Placeholder thumbnail overview desktop

2220 2
Chapter 3

1409

1447

Placeholder thumbnail overview desktop

Placeholder thumbnail overview desktop
Chapter 4

1937

1937

Placeholder thumbnail overview desktop
Chapter 5

Loredana ivanov 2

Loredana ivanov 2

Placeholder thumbnail overview desktop
Chapter 6

1941

1941
Chapter 7

1957 2

1957 2

Placeholder thumbnail overview desktop
Chapter 8

Placeholder thumbnail overview desktop
Scroll right